Complexele de zi cu zi

În mod obişnuit, înţelegem prin complex un sentiment de vinovăţie sau un sentiment de inferioritate. Uneori el ne apare ca un „corp străin”, un virus care nu permite să ne bucurăm şi să reuşim. Alteori, foarte vechi, complexul este greu de identificat, purtându-l oriunde, mascat şi totuşi puternic.
Un complex se manifestă, „trăieşte”, sub forma unor comportamente, imagini, emoţii, care împiedică adaptarea la situaţii şi probleme mereu noi. Metaforic vorbind, complexul ne „încarcerează”, ne limitează libertatea de alegere, ne face să ne simţim purtătorii a „ceva” asupra căruia nu avem deplină cunoaştere sau putere.

În fiecare dintre noi, într-un mod mai mult sau mai puţin grav, s-au format de-a lungul vieţii, în trecut, reacţii, moduri de a fi, care ne împiedică, paralizându-ne resursele şi şansele de reuşită. Există astfel provocări ale prezentului care „trezesc” aceste complexe şi, conştienţi sau nu, jucăm şi rejucăm fără încetare aceleaşi scenarii, trăim aceleaşi sentimente năvalnice, ne conducem după aceleaşi reguli de conduită care ne-au generat probleme în trecut. Existenţa noastră este atacată la provocările prezentului de complexele noastre.

Când cineva devine conştient de faptul că poartă un complex sau mai multe, încearcă o stare de jenă, tinde să se retragă în anumite situaţii sau în general. Ceea ce trăim, sunt sentimentele şi reacţiile fizice: ruşine, dezgust, indispoziţie, dorinţa de a fugi, imposibilitatea de a vorbi etc. Uneori, acestea sunt trăite confuz, fără a avea legătură aparentă cu situaţia în care ne găsim. Nu avem cunoştinţă de un complex ca atare, ci doar de efectele lui. De aceea, este posibil ca, prin atenţie, să descoperim tipul de situaţii care provoacă sentimentele respective. De exemplu, Alfred Adler consemna: „dacă cineva îmi povesteşte tot felul de lucruri despre curajul său, dar observ că în acelaşi timp se agaţă de braţele fotoliului, închid urechile pentru a deschide ochii”. Asta înseamnă că secretele inconştiente „au vorbit”.

Când se manifestă un complex, apărem în ochii celorlalţi ca nişte persoane stereotipe, repetitive, excesive şi inadaptate. O puternică indispoziţie se citeşte zi de zi. Atunci fiecare persoană complexată atribuie aceste comportamente „firii sale” sau principiilor personale, oferind foarte multe explicaţii. Justificările sunt inutile.

Complexul de abandon (complexul de părăsire)

Sentimentele exprimate direct de acest complex sunt: certitudinea de a fi respins, înlăturat, nesimpatizat, antipatic.

Dacă acest complex există, atunci orice excludere, respingere ori distanţare este trăită ca şi o catastrofă. Avem sentimentul că persoana noastră nu interesează pe nimeni, că suntem marginalizaţi, că şansa de a fi mângâiat, iubit, apreciat, recunoscut, este extrem de redusă, ba chiar absentă. Atunci ne îndreptăm către starea de gol sufletesc, pierderea gustului, plăcerii de a trăi, fiind cel mai puternic semn al depresiei.

Uneori, acest complex se manifestă sub forma suspiciunii îndreptate asupra sincerităţii prietenilor. Este pusă la îndoială calitatea afecţiunii primite şi a semnelor de iubire prin care se oferă aceasta. Şi atunci ceilalţi sunt puşi adesea la încercare.

Cea mai simplă formă a acestui complex se manifestă prin cererea neîntreruptă de dragoste. Persoana întreabă continuu despre sentimentele celuilalt, pentru a se asigura de afecţiunea dăruită. Acest tip de persoană îi bănuieşte pe ceilalţi de infidelitate sau nesinceritate, iar cel mai mic semn de enervare din partea celui care a fost întrebat este o dovadă a trădării.

O formă ceva mai complicată a complexului de abandon, este etapa în care persoana neagă dragostea, afecţiunea, prietenia, tandreţea. Este momentul în care de jur împrejur îşi clădeşte un zid care îl pune la distanţă de iubire. Atunci persoana se comportă doar ca un observator insensibil care consideră ridicolă orice expresie afectivă, fie că aceasta are loc în viaţa de zi cu zi, fie că este vizionată la TV, cinema, citită într-o carte sau într-o revistă, ori intuită într-o situaţie oarecare.

O altă formă a acestui complex se identifică atunci când omul se simte aruncat în lume, abandonat, pradă însingurării. Este construită atunci o concepţie filozofică despre condiţia omului în lume, concepţie însoţită fie de frică, angoasă, în faţa singurătăţii şi dispariţiei, fie de agresivitate împotriva lui Dumnezeu sau împotriva umanităţii şi a „destinului”.

Ultima formă a complexului de abandon, se exprimă printr-un „negativ” la starea iniţială, persoana comportându-se practic ca şi o „mamă ideală”, aşa cum ar fi dorit să se poarte ceilalţi cu ea.

Individul se dăruieşte, se sacrifică pentru ceilalţi, în speranţa că va obţine în schimb dragostea acestora. Se implică şi iniţiază activităţi exaltate care să provoace dragostea şi devine astfel acaparator pentru orice fiinţă cu care se află în relaţie.

Complexul de rivalitate fraternă

Este cunoscut şi sub numele „complexul lui Cain”, după celebra întâmplare biblică dintre Cain şi Abel. Aceasta se referă la „pătrunderea nedreaptă” a celuilalt în lumea noastră şi la sentimentele asociate: gelozie, furie, violenţă.

La copil, acest complex se manifestă în raport cu fratele, iar la adult se manifestă în raport cu orice persoană susceptibilă de a intra în competiţie pentru a obţine o laudă, o promovare la serviciu, o ascensiune socială, un beneficiu sentimental. Acest complex se asociază cu agresivitate, ostilitate, ironie faţă de rivalul social sau revendicare faţă de persoana de la care se aşteaptă să se obţină preferinţa, găsind-o pe aceasta vinovată pentru protecţia rivalului.

Ultimatumul dat prin acest complex este „el sau eu” şi este spus cu impulsivitate şi exagerare.

O primă formă a acestui complex se exprimă prin înţelegerea situaţiilor de cuplu, familiale, sociale, ca şi rivalitate, dezvoltându-se astfel un puternic spirit de competiţie, fără să fie însă distrusă corectitudinea sau spiritul de echipă. O astfel de persoană preferă să muncească singură şi nu în grup, vrea să se afle în fruntea celorlalţi, să câştige confruntările.

În formă mai puternică, acest complex se exprimă prin protecţia rivalului sau a persoanei ce poate deveni rival, prin sacrificiu de sine şi generozitate pentru binele celuilalt.

Complexul de nesiguranţă

Acest complex se manifestă prin impresia de pericol ce nu poate fi evitat sau depăşit şi prin lipsa de încredere în sine şi în ceilalţi, ceea ce perturbă relaţiile cu semenii. Însă, poate cel mai puternic aspect al prezenţei lui, este emotivitatea anxioasă (frica generală, fără un obiect anume). Prezenţa sentimentului de insecuritate la baza nevrozelor a determinat-o pe K. Horney să-l considere „complexul complexelor”. Deci, cu cât suntem mai securizaţi, cu cât labilitatea emoţională este mai diminuată, cu atât şansa către performanţă în dezvoltarea normală este mai mare.

Există mai multe trepte ale acestui complex. Cea mai simplă şi cea mai des întâlnită este starea de teamă pe fondul căreia izbucnesc periodic dramatizări de situaţii, stări de anxietate mai mult sau mai puţin durabile. Persoana aspiră permanent la o stare de siguranţă absolută, un univers magic în care totul este posibil în acelaşi timp, fără momente de probabilitate. Destrămată, această aspiraţie renaşte continuu.

La un nivel superior, complexul se manifestă prin acumularea fricii şi combinarea ei cu situaţii neliniştitoare, dramatic trăite. Rezultă astfel fobiile (fricile) de obiecte, situaţii, evenimente (frica de boli, frica de întuneric, frica de locuri deschise sau închise) etc. Acum pot să apară şi dureri, probleme fizice (spasme, senzaţii neobişnuite) care nu sunt generate de corp, de organism.

Când insecuritatea avansează, generează efecte la nivelul valorilor personale. Frica de a nu avea, de a lipsi ceva, îl determină pe individ să fie zgârcit, să acumuleze resurse (bani, hrană, bunuri, asigurări etc.) cu mult peste nevoile sale. De data aceasta, insecuritatea pare a fi multiplă şi sarcina celui care o resimte aşa este de a se pune la adăpost de orice lucru. Securitatea este acum valoarea supremă pentru individ.

La cel mai înalt nivel de evoluţie, acest complex se manifestă prin raportarea vieţii la moarte. Insecuritatea se transformă în sfidarea permanentă a morţii (comportament de „cascador” în orice situaţie). Persoana face astfel permanent dovada că nu-i este teamă, că frica nu există şi este ridicolă chiar în raport cu moartea.

Complexul de vinovăţie

Sunt autori care-l numesc şi complex al eşecului, fiind legat de „autopedepsire”, de „nevoia de pedepsire”.

Expresiile acestui complex ţin de interpretarea pe care persoana o oferă vieţii. Orice prezenţă socială, orice privire, este simţită ca la un tribunal. „Judecătorii” de pretutindeni „ştiu” sau „ghicesc” gândurile, vorbele negândite chiar. Frica de responsabilitate în faţa a ceea ce s-ar întâmpla în urma unui act spontan antrenează o inhibiţie continuă, o teamă puternică. Ca atare, destinderea şi repausul sunt rar cunoscute. Interdicţiile sunt puternice şi împiedică fericirea personală, în timp ce greşelile sunt trăite cu înverşunare, generând autopedepsire şi autocondamnare. Indiferent de nivelul de inteligenţă, valoarea personală este ceva neclar, mascat, neexprimat.

Prima formă a acestui complex se exprimă printr-un difuz sentiment de a nu fi ceva în ordine în ciuda eforturilor de a face lucrurile bine, fără greşeli. Apare tendinţa de a justifica ceea ce faci, de a cere acordul celorlalţi. Persoana caută cu tot dinadinsul să fie apreciată, aprobată. Orice plăcere personală este negată, refuzată.

La nivelul superior, apare sentimentul lipsei de demnitate. Persoana se teme de orice responsabilitate, starea de laşitate care derivă de aici otrăvind toate proiectele personale. Apare ruşinea de sine şi individul se condamnă pentru eşec. Se conturează astfel complexul de eşec, este dramatizat eşecul personal, situaţiile sunt abordate cu o stare de angoasă, acuzare de sine, autopersecuţii.

Idealizat, acest complex se leagă de puritatea morală, de umilinţă, de concepţia că prin comportamentul personal, prin altruism, păcatul, poate fi răscumpărat.

Ultimul stadiu al complexului este marcat de autosuficienţă. Persoana nici nu bănuieşte existenţa complexului, este mulţumită de sine, pedepseşte viciul şi eroarea celorlalţi. Individul este mândru de el şi nu mai încearcă nici un sentiment de vinovăţie.

Complexul de inferioritate

Se manifestă printr-o timiditate excesivă, însoţită de teama de a fi ridicol. De aici apare dificultatea de a te exprima, frica de public, de grup, „jena socială”. Este vorba de o sensibilitate extremă, de slăbiciune, de incapacitate, de teama că eşecul personal va fi luat în râs de către ceilalţi. Persoana este, deci, inhibată, rigidă, cu trac, cu dorinţă de a fugi, de a evita încercările, provocările.

Acest tip de complex se manifestă în special în plan social. Inferioritatea socială presupune compararea permanentă cu alţii: intelectual, estetic, economic, moral. De fapt, „inferiorizatul” suferă de o tulburare de autoevaluare: se îndoieşte de el însuşi, este lipsit de încrederea în sine, aşteaptă să fie luat în considerare de către alţii.

În forma sa banală, complexul se manifestă prin certitudinea că eşti luat în râs, că nu vei avea şansa vreodată să placi, să reuşeşti, să te aprecieze ceilalţi.

Ceva mai gravă este situaţia în care inferioritatea (fizică, economică, intelectuală, profesională etc.) invadează întreg psihicul, devenind obsesie şi blochează resursele. Apare atunci asocierea cu sentimente de vinovăţie (te simţi vinovat pentru că provoci dezgust prin ceea ce ai inferior).

Formele avansate ale acestui complex conduc la o valorizare personală pe un alt teren, ales în funcţie de înclinaţii, de aptitudini, pentru a fi evitat astfel, eşecul total. Persoana se apără astfel prin satisfacţiile personale dobândite pe altă cale, într-un domeniu paralel. Astfel, este dobândită admiraţia (cel cu un defect fizic va deveni performant într-un domeniu intelectual, complexatul intelectual va căuta să aibă forţă sau frumuseţe fizică etc.).

În forma sa cea mai înaltă, complexul de inferioritate este „şters”, „anulat” aparent. Persoana pare să aibă încredere nelimitată în sine, afişează succesul, este agresivă şi ironică faţă de rivali. Apare uneori chiar un aspect spectacular, teatral, individul simte nevoia de a fi văzut, privit, admirat. Cel ajuns aici poate arăta dorinţa de a se arăta în ipostaze care să şocheze şi are plăcerea de a se autoadmira.

Complexul afirmării de sine în plan sexual

Se manifestă prin stingerea spontaneităţii şi iniţiativei personale. Cel care suferă de acest complex este supus şi total dependent. Persoana nu se poate afirma pe sine, nu poate fi autonomă. Acest complex este urmare a unei atitudini rigide în educaţia copilului, părintele refuzându-i copilului dreptul de a se bucura de viaţă într-un ritm personal.

În forma cea mai simplă, acest complex se manifestă prin dificultăţi ale afirmării de sine în viaţa sentimentală, în relaţie cu prietenii, în profesie. Apare timiditatea, teama de a nu fi plăcut celorlalţi sau autorităţilor. De aceea, sunt căutaţi protectori, persoane care să poată oferi siguranţă. Până la capăt, voinţa personală este complet anihilată.

În formele puternice este căutată realizarea valorilor sociale legate de putere, de conducere. Apar acum persoane foarte autoritare, rigide, care din cauza slăbiciunii emoţionale caută un statut care să întărească voinţa personală.

În forma cea mai avansată, agresivitatea provoacă suferinţe celorlalţi, dorinţa de afirmare nu are oprelişti, răsturnând orice autoritate. Ceea ce se încearcă este realizarea dorinţelor egoiste.

Toate aceste complexe rămân parţial necunoscute. Împăcarea sau lupta cu ele rămâne o încercare de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Cu şi fără ele, rămânem, însă, o „varietate” incitantă pentru noi înşine şi pentru toţi ceilalţi.

 

Bibliografie:
Roco, Mihaela. Creativitate şi inteligenţă emoţională. Iaşi: Editura Polirom, 2001, pp. 110-123.

Articole asemănătoare